De la barba boierului
     la cultul cargoului
Sa le dam o sansa!
Fii PICO !

De la barba boierului la cultul cargoului

Imaginează-ti lumea în care trăiesti: lucrurile sunt asezate, stii oarecum la ce să te astepti, sunt lucruri bune, dar si rele, ca în fiecare societate. Oamenii se nasc, râd, suferă si mor… Chiar dacă viata este, după vorba lui Hobbes, „ solitary, poor, nasty, brutish, and short ”, totul pare a fi bătut în cuie, nu ai de ales, iar micile bucurii te fac să uiti uneori de răul care poate lovi pe neaşteptate. Viata ta se desfăsoară în anumite coordonate, pe care nu le-ai definit tu si pe care, din fericire sau din păcate, nici nu le constientizezi.

Deodată, lumea ta explodează. De undeva, de nicăieri, apare un neam de străini cum nu s-a mai văzut până atunci. Par perfecti: au arme şi unelte care fac minuni, puterile lor depăsesc cu mult tot ceea ce cunoaste societatea noastră. În plus, fată de standardele noastre, sunt mult mai fericiti, iar lumea lor pare incredibil de dreaptă.

Cum reactionăm? La început, confuzie si panică: nimeni nu a mai văzut asa ceva, nimeni nu stie la ce să se astepte. Încercările noastre de a-i respinge pe străini se soldează cu esecuri catastrofale, toate armele fiind neputincioase în fata puterii nou-venitilor (ce sunt ei oare, zei?).

Dar să zicem ca în timp reusim să ne acomodăm treptat cu prezenta acestora si reusim să stabilim niste legături pasnice cu acestia, chiar dacă suspiciunea este omniprezentă. Unii dintre noi încep să stabilească un contact mai profund cu străinii si lumea lor. Încep să se adapteze si să învete. Văd cum îsi creează uneltele si observă mersul societătii acestora. Comparatia devine inevitabilă. Ce fac ei si nu facem noi, de o duc asa de bine?! În acest moment, traditia lumii noastre începe să se clatine. Începem să-i imităm cât putem de mult pe acesti străini apăruti să ne tulbure linistea. Încercăm să le învătăm secretele: cum îsi fac armele şi uneltele, cum de trăiesc atât de mult si cu mai putine necazuri. Renuntăm la obiceiurile noastre ca la ceva învechit si penibil. Începem să ne zbatem într-un spatiu intermediar între cele două conditii, „noi” si „ei”. Lipsiti de repere clare, dar plini de asteptări si frustrări, începem să rătăcim, să facem lucruri nebunesti. Lumea noastră este pe punctul de a se prăbusi complet în haos…

Scenariu fantastic? Nu! Lucrurile acestea s-au întâmplat de nenumărate ori, în diverse variante. În 1572, Pizarro a intrat în Peru cu 175 de oameni înarmati. Cei 50.000 de războinici incasi au fost învinsi rapid – si nu datorită vitejiei lui Pizarro, ci din cauza socului produs de contactul cu acesti străini picati din cer, cu puteri semidivine, arme de foc si cai.

Intre 1934 şi 1939, antropologul francez Claude Lévi-Strauss a studiat populatiile amerindiene din Amazonia. În „Tropice triste”, descrie o experientă foarte interesantă. Un grup de indieni căuta prin pădure diverse plante si obiecte necesare unui ritual foarte important. După zile de căutări, găsiseră tot ce le trebuiau si se pregăteau să revină în tabără. Lévi-Strauss avea nevoie de câtiva oameni care să-l ajute la cărat. Le-a oferit în schimb unele obiecte de provenientă occidentală. Cum credeţi ca au reactionat? Au aruncat cât colo toate „ingredientele” necesare ritualului, pentru care umblaseră zile întregi prin pădure, şi au acceptat fără să se gândească oferta omului alb. Atractia civilizatiei a fost atât de mare, încât practic au renuntat instantaneu la toată traditia…

Într-adevăr, de cele mai multe ori, aceasta a fost consecinta contactului cu Occidentul: preluarea pripită a unor forme, mai bune sau mai rele, si aruncarea peste bord a traditiei. Petru cel Mare a vrut să „civilizeze” Rusia: a adus ingineri olandezi să-i facă un oras pe malul Nevei, la fel ca cele mai frumoase orase ale Europei. Tot în scopul modernizării, nu a găsit altceva mai bun decât să taie bărbile boierilor – traditia trebuia respinsă în întregime, nu?

La începutul secolului al XX-lea, Kemal Atatürk s-a gândit si el să modernizeze Turcia, să o aducă la nivelul Europei. Ce a făcut? A impus îmbrăcămintea occidentală si a epurat limba turcă de cuvinte persane si arăbesti – având stigmatul traditiei – , importând în schimb cuvinte din limba franceză.

La mijlocul secolului al XIX-lea, o obscură provincie otomană si-a descoperit subit vocatia europeană, ba chiar latină, si si-a schimbat rapid cel putin formele exterioare ale civilizatiei: a renuntat la alfabetul chirilic, si-a latinizat vocabularul si a adoptat codul civil francez, precum si constitutia belgiană.

Imitatia poate atinge forme grotesti: în urmă cu câteva decenii, un presedinte african a vizitat Statele Unite si a văzut că acolo oamenii o duc bine si au zgârie-nori. Întors în patrie, a construit câteva blocuri-turn, în asteptarea prosperitătii. Similar, în 1942 armata americană a stabilit baze în Papua, pentru avioanele de transport. După război, localnicii au construit aeroporturi, în asteptarea bogătiei aduse de aeroplane.

Într-un final, trebuie să apară următoarea întrebare: ce păstrăm si ce aruncăm? Trebuie oare să aruncăm ceva sau problemele noastre se datorează numai întâmplării? Cum stim ce păstrăm? Initial suntem tentati să înlocuim în întregime o traditie cu alta, dar oare putem face acest lucru? Nu sunt unele lucruri, componente ale traditiei, de care nici nu ne dăm seama, ori altele atât de înrădăcinate, încât eliminarea lor ar produce numai necazuri?

Un exemplu: până acum 150 de ani, locuitorii din Munţii Vrancei îsi rezolvau conflictele pe baza dreptului cutumiar, „mostenit” din negura vremurilor. La introducerea legilor noi, „occidentale” – codul civil –, pe lângă dreptul cutumiar a apărut încă un sistem de împărtire a justitiei, pus în final în aplicare de jandarmii de la Focsani. Oameni care conform legii traditionale considerau că au dreptate îsi vedeau drepturile anulate conform unor norme scrise de care nu auzise nimeni până cu putină vreme înainte. În scurt timp, nimeni nu a mai stiut ce este bine si ce este rău: fiecare sistem juridic dădea altă solutie. În conditiile vidării de continut a conceptului de justitie, situatia s-a degradat, institutiile, atât cele traditionale, cât si cele noi, au încetat să fie respectate, recursul la fortă devenind astfel singura solutie fezabilă pentru multi.

Alt exemplu: relatiile dintre bărbati si femei sunt destul de diferite la „noi” în comparatie cu cele din Occident. Evident, am vrut să-i emulăm. Dar pentru asta trebuie să ne schimbăm mult mai mult decât am crezut initial. Avem nevoie de anumite comportamente si trăsături de personalitate pe care le-am asimilat, din păcate, numai partial. De aici, consecinte oarecum hazlii: viata reală plină de scenarii telenovelistice, plus „românul e născut poet”, gata-gata să declame niste sentimente false, exagerate până la grotesc…

Consecinta dislocării traditiei si înlocuirii sale cu „petice” de import este haosul social, în diverse grade, în care societatea traditională se transformă într-un turn Babel de cerinte contradictorii, unde frustrările se acumulează, iar de multe ori explodează în mod violent. Vedem acest lucru peste tot în lume. Practic toate culturile neeuropene (inclusiv a noastră!) au sucombat în momentul contactului cu Occidentul.

Există o singură exceptie la acest scenariu, iar aceasta este paradoxală. Este vorba de Japonia. O tară care îsi respectă traditiile, dar care a reusit să-i ajungă din urmă pe „străinii” perturbatori. Traditiile sale, precum ceremonia ceaiului, care la noi ar fi fost respinsă ca un tabiet învechit si „oriental”, cum s-a întâmplat cu atâtea obiceiuri ale vechii aristocratii pre-pasoptiste, au fost păstrate foarte bine si sunt vii. Paradoxul decurge din faptul că diferentele acestea si le-a putut păstra numai fiindcă de fapt a fost foarte asemănătoare Europei, un fel de soră a sa din Extremul Orient. Discutia este mai lungă, amintesc numai similaritatea dintre cavalerismul occidental si onoarea samurailor – nicăieri în alte culturi nu s-a pus atât de mult accentul pe individualitate (nu în aceeasi măsură, desigur).

Concluzia pare să fie pesimistă: pentru a ajunge ca străinii „civilizati”, trebuie să fim deja mai mult sau mai putin ca ei. Nu există solutie colectivă pe termen scurt. Orice tentativă tip Münchhausen, de a ajunge la stele trăgându-ne de păr, generează haos sau hohote de râs.

Putem doar să sperăm că vom face uz de discernământ si vom evita drumurile care conduc la catastrofe si că încetul cu încetul vom reusi să ajustăm ori să recreăm mecanismele de autoreglare socială (traditia) care să ne permită să ajungem si noi ca străinii apăruti subit în mijlocul lumii noastre pierdute în afara timpului.

Filip Gadiuta