|
|
Craciunul perfect Voi ce obisnuiti sa faceti de Craciun? Haideti sa va las sa trageti cu ochiul…mintii la cum voi petrece eu Craciunul. Decret al consiliului de familie: “Familia noastra face Craciunul “la tara, la mama”. De ce? Pentru ca anul trecut am petrecut primul Craciun, unul minunat, ramas de pomina, in recent terminata casuta de la tara, unde stau acum mama si bunica, si a fost doar primul din ceea ce noi speram si ne dorim sa devina o traditie a familiei pentru multi ani de-acum incolo. A fost ca-n povesti, eram toti acolo, cei ai casei, dar si unii din cei mai dragi prieteni ai nostri, care nu fac parte din familii atat de numeroase ca a noastra (din pacate pentru ei, ca nimic nu e mai placut decat sa faci parte dintr-un “clan”, cum ne-au “botezat”chiar ei). Ei, si din acest motiv, saptamana de dinaintea sarbatorii preferate a familiei mele va fi, chiar mai mult decat in alti ani, ametitoare ca un carusel. De ce? Pai analizati si voi “informatiile” pe care vi le enumar in continuare, si o sa vedeti ca ajungeti la vorba mea: carusel, nu altceva! Ne vom trezi ca am lasat pentru ultima clipa cine stie ce cumparaturi importante, de care cu siguranta ca vom avea nevoie “la tara”, ca doar asta e farmecul unei casute la tara, sa fii departe de zgomotul lumii civilizate, prin urmare nici vorba acolo de supermarketuri deschise non-stop. Ne vom agita sa lasam casa in perfecta ordine (bine, recunosc, eu ma voi agita cu asta…, dar cineva trebuie s-o faca, vrand-nevrand). Vom impodobi bradul si aici, la oras, ca doar n-o sa stea apartamentul nostru fara brad, ce daca noi nu vom fi in el, vreti sa fie trist? Si e asa de placut ca dupa vacanta sa prelungesti bucuria sarbatorilor tinand bradul impodobit pana incolo, dupa prima decada a lui ianuarie! (…si sa stai sa scoti pe urma cu mana acele de brad din mocheta, ca nici macar aspiratorul nostru, chipurile performant, nu mai face fata – da’ astea sunt amanunte, ca tot eu urmeaza sa fac asta, asa ca de sa ne mai incurcam in nimicuri – “Hai nu fii rea/caprita/afurisita, nu ne strica cheful!” Deci facem brad si aici si acolo, si gata, toata lumea e multumita!) Vom face bagajele punand in ele, ca de obicei, mult mai multe haine decat vom reusi sa imbracam in vacanta (“Hai, mai X, chiar iti trebuie si asta?” – zic de regula eu, ca na, trebuie sa ma ridic la inaltimea rolului meu de “cea mai mare”, si urechile mele nu aud decat clasicele proteste, la care de altfel ma si astept: “Da’ ce-ai draga cu mine, ce, le caram in spate/le cari tu?! Doar le duce masina!“ Si corul antic tine isonul, sa nu cumva sa se simta fara aliati protestatarul: “Chiar asa, ia las-o/lasa-l in pace, ca nu le cari tu!” Sunt sigura ca va suna cunoscute toate astea, dar sa stiti ca familia mea le-a inspirat, va spun eu!). Vom ambala pana noaptea tarziu cadouri, ferindu-ne unii de altii, ca sa nu stricam “surpriza” (adica ne bagam in cate o camera, de parca am complota cine stie ce rasturnari de guverne, dand pe rand afara pe membrul familiei pentru care se impacheteaza cadoul in momentul ala, ca restul lumii e cat se poate de bine venita, mai ales daca se pricepe sa faca funde frumoase, ca una din surorile mele, stim noi care). Fiecare merge intre timp si pe la serviciu sau la scoala, dupa caz, dar mereu cu gandul la vacanta, ca doar n-am innebunit sa ne gandim la chestii serioase in saptamana aia – si ce, poate sa se gandeasca cineva ca ar fi ceva mai serios decat faptul ca se apropie Craciunul? Nu cred, cel putin nu in aceasta familie a mea! Ati obosit deja? Inseamna ca n-aveti antrenament! Stati ca nu s-a terminat inca! In seara de dinaintea plecarii la mama, o persoana mai organizata si mai responsabila (adica tot eu, saraca de mine, ca doar sunt “cea mare”…), scoate pe holul de la intrare tot ce trebuie pus dimineata in portbagajul masinii (si gramada peste noi in masina, ca doar nu va imaginati ca portbagajul e suficient de incapator, nu?), ca apoi sa-i puna si pe ceilalti sa faca la fel, verificand daca tot ce trebuie se afla in siguranta prin genti si pungi si pungute (am lista, de pe care tai ce e pus la locul sau, doar v-am zis ca sunt organizata!). Bun, si apoi mergem la culcare, fara sa ne mai deranjeze cu adevarat ca a trecut de mult miezul noptii (da’ sa auziti bombaneli daca ar fi trebuit sa ne trezim dimineata ca sa mergem “la treaba”, si nu “la tara”, dar asa, suntem cat se poate de fericiti, chiar daca obositi, anticipand zilele minunate de rasfat pe toate fronturile care ne asteapta). In dimineata urmatoare, iures mare: dam unii peste altii, imbulzindu-ne care ajunge primul la baie (desi avem doua, se pare ca in asemenea zi nu sunt nici alea destule) ca sa fim gata cat mai repede, zbatandu-ne fiecare sa nu ne nimerim cumva codasul caruia i se spune, invariabil: “hai o data, ca stam dupa tine, X!” – desi bineinteles ca intotdeauna unul dintre noi e gata ultimul… Eu, una, care nu “functionez” fara cafeaua mea, bauta din cana mea preferata, ca altfel s-a dus ziua mea, ma trezesc chiar mai devreme decat ceilalti, dar cumva reusesc, poate ca sa nu se mai supere nimeni, sa fiu eu ultima, nu de alta, dar “responsabila” cum sunt, verific de doua ori daca am inchis gazele, daca sunt stinse toate luminile, daca nu a ramas vreo fereastra deschisa, daca s-a dus la masina totul, ca apoi sa mai verific o data usa de la intrare, pe care stiu bine ca eu am incuiat-o, si sus, si jos, de cate doua ori, cu doar o secunda inainte de a pune mana din nou pe clanta, dar… Si suntem, in sfarsit, imbarcati toti la bordul autovehicului, cu arme si bagaje, si reusim sa plecam in tromba din parcarea din fata blocului cu cel putin o ora mai tarziu decat ne propusesem de cu seara. Si cand ajungem in punctul de unde stim ca mai facem doar vreo jumatate de ora, o sunam pe mama sa-i spunem ca: “Ne este o foame, mami! Ce-ai bun de mancare?” Si sa zica repede daca are nevoie de ceva ce crede ca noi n-am luat, ca sa putem cumpara, cat mai avem de unde! – si precis se gaseste ceva la care nu s-a gandit nimeni. Ei, si cand suntemin dreptul curtii, nici nu se opreste bine motorul masinii, ca mama si bunica vor fi la poarta, ca de obicei, sa ne intampine. Pupaturi, imbratisari, rasete, galagie, ca la orice intampinare. Apoi ducem in casa tot ce e de dus, ne adunam in jurul mesei ca sa ne pregatim “fiziceste” de una din cele mai importante actiuni premergatoare Craciunului: sa impodibim bradul. Ne vom “certa” in legatura cu ce tip de decorare sa realizam de data asta – punem doar doua culori de globuri, sau mai strecuram si altele, sa fie mai colorat? Punem beteala de jur imprejur sau de sus in jos, si de care, doar argintie, sau si colorata? Cat mai simplu, sau “incarcat”? Pana la urma se va ajunge la un compromis care sa multumeasca pe toata lumea, bradul va fi gata si sub el se vor pune pachetele aduse de noi, la care se adauga cele pregatite de mama si bunica. Si toate astea pe fondul muzical asigurat de colinde, care tot ca sa nu se supere nimeni, sunt si din cele traditionale de pe la noi (pe care le stim si canta, de bine de rau, in functie de talentul muzical, dar tot nu o intrece nici unul pe bunica), dar si colinde cantate de Elvis, de exemplu. Deja va fi trecut de mult de ora de culcare, cu greu ne vom abtine sa nu asteptam miezul noptii doar pentru a putea decreta ca “tehnic” vorbind e Craciunul, ca sa desfacem cadourile chiar atunci… si ne vom convinge unii pe altii sa mergem la culcare, dar nici anul asta nici unul dintre noi nu se va urni de acolo, asa ca o sa o facem si de data asta: vine miezul noptii, e Craciunul si dupa ce ne vom face urarile obisnuite ne vom aseza care pe unde si va incepe cea mai mare distractie a anului: daruirea cadourilor si despachetarea acestora. Asta e ceva ce e destul de greu de povestit, trebuie sa vezi ca sa intelegi. Dupa ce vom fi stabilit in ce ordine sa urmam unul dupa altul, si daca fiecare le desface pe toate o data, sau doar cate unul, prin rotatie, incepem cu adevarat sa ne distram. De ce radeti? Ca doar n-o sa pierdem ocazia de a vedea bine reactia fiecaruia cand desface un cadou desfacandu-le toti o data, nu? Cum suntem un clan mare, plus ceva prieteni, eventual, e loc intotdeauna de tot felul de surprize, asa ca probabil si de acest Craciun cineva o sa se gandeasca sa puna in ditamai cutia ceva foarte mic, sau sa daruiasca ceva ce e ”completare” la cadoul de anul trecut (ca sa pricepeti cum vine asta, va spun ca, pe langa alte cadouri, eu de exemplu am primit vreo trei ani la rand cate un volum dintr-o enciclopedie pe care se stia ca-mi doresc s-o am completa. Culmea stiti care e? Ca nu anticipam ca voi primi volumul urmator, si dupa ce ti s-a intamplat o data, a doua oara chiar nu crezi c-o sa se intample, nu?). Sau careva se va gandi sa foloseasca un lait motiv, ceva care sa se regaseasca, in esenta, in cadoul sau pentru fiecare (stiti revistele acelea despre muzicieni care contin compact discuri? – ei, asta a fost de Craciunul trecut). Sau cine stie ce alta idee ne mai vine, ca doar asta e de fapt tot hazul, sa descoperim cat de inventivi suntem, si in acelasi timp cat am fost de atenti la dorintele si nevoile mai mult sau mai putin exprimate de-a lungul anului de catre cei din jurul nostru; si, nu in ultimul rand, sa dovedim cat de buni finantisti a fost fiecare, ca nu-i usor sa ai o lista si un buget si sa iei la colindat magazinele ca sa te razboiesti cu preturile si, uneori, cu vanzatoarele nervoase sau doar prea plictisite ca sa-ti raspunda la intrebari. Distractia va dura pana cand si ultimul dintre noi isi va fi desfacut ultimul dintre pachete, si apoi o sa stam sa ne minunam si sa ne bucuram de ele, ca niste copii ce suntem. La un moment dat ne vom duce la culcare, cu bratele pline de ce am primit, si fericiti peste masura vom adormi cu gandul la bataia cu bulgari care va urma dimineata, si la omul de zapada pe care-l vom inalta in fata casei, si la cana de cafea, ceai sau cacao cu lapte, in functie de preferinta, pe care o vom savura afara pe terasa, ca sa nu scapam nimic din frumusetea zapezii care va sclipi sub razele soarelui lipsit de puterea de a o transforma in apa, ca doar nu o sa ne strice bucuria, mai asteapta si el nitel, nu? Suntem in decembrie, si mai e mult pana la primavara, cand soarele se va simti suficient de intremat dupa o asa pauza de trei luni incat sa se puna cu stratul de zapada si sa-i vina de hac… pana la iarna urmatoare.
Mihaela Negrila (Rainyday) |
||
Soapte
Craciunul perfect… pentru mine, cel putin, este cel pe care-l petrec inconjurata de familie si prieteni care ma accepta si ma iubesc neconditionat, ca doar pentru asta exista familie si prieteni. Si sa nu credeti ca in familia mea nu ne mai si ciondanim, dar asta e frumos cand te certi in familie, nu poti ramane suparat prea mult timp!
